Nume de famillie, pe toate
vă repet atunci cînd mi e dor
de-acel sat unde sub ochii mamei
am văzut lumina zilelor.
Hăbășescu, Baraboi, Țurcanu.
Lungu, Vranciu, Puha și Moscalu.
Dumbrăveanu, Ursu, Verhovețchi.
Talpă, Botoșanu și Nenescu.
Baciu, Cozma, Șchiopu, Răileanu.
Dediu, Stoica, Bold și cu Enache.
Ungureanu, Cotos și Bologa.
Și Movilă. Și Bujor. Și alții…
Nume de familie, dovadă
A vechimii noastre de aici.
Diplome de stirpe țărănească.
E o cinste frate să le zici.
(Liviu Damian ,,Nume de familie”, 1982)
Mi-i altul satul, numele i-i altul,
Îi zice Leadoveni și e bogat,
Dar cînd mă-ntorc – eu nu vin doar la dînsul,
Ci și la Strîmba cea de altădat.
(Liviu Damian ,,Meleag de suflet și de vis”, 1982)
Dar parcă numai Strîmba? Dar parcă numai Strîmbul? Dar parcă numai Leadoveni? Că și timpul prezent din fraza ,,îi zice Leadoveni” azi s-ar cere a fi corectată cu timpul trecut sau cu trecutul imperfect ,,îi zicea”…
,,Cînd se elabora ESM, în anul 1973, fostul președinte al Sovietului sătesc Nenescu a confirmat într-o anchetă pentru nominalizarea enciclopediei cum că data aproximativă a apariției satului este anul 1467. Documente oficiale referitoare la această dată, însă, nu avem. Avem un document de mai tîrziu. Ștefan Voievod, Domnul Țării Moldovei, dăruiește lui Ivanco Bîrlici, pentru slujbă credincioasă, satele ,, Bîrgăianii, Verbicia și Corlîtenii”. Se pare că e satul care preocupă, deoarece pe atunci locurile noastre nu erau prea cunoscute de pisarii. Documentul lui Ștefan Voievod e confirmat cu pecete din 5 martie 1487. Așadar , aceasta e o confirmare documentară, și nu una presupusă”.
Nu numai Strîmba, Strîmbul, Leadoveni ci și Corlăteni.
Localitățile Republicii Moldova: Itinerar documentar-publicistic ilustrat/Fundația ,,Draghiștea”. Chișinău, 2002, 575 p.
Un document de mai încoace ne relatează despre un conflict dintre Mărioara Calimah cu podpolcovnikul rus Serghie Leontiev pentru această moșie a Corlătenilor, ajuns pînă la Divanul Moldovei. Mărioara Calimah a adus ca mărturie cîteva hrisoave de la 3 Domnitori – Constantin Movilă Vodă, Grigore Ghica și Alexandru Moruzi, ultimul fiind datat cu 28 dec. 1792, iar primul cu 1610.
De ce s-au împricinat cei doi și cum au dezlegat conflictul nu este cunoscut. Principală e atestarea documentară a satului. Totuși, aflăm că o jumătate de moșie deja aparținea Mănăstirii Sf. Spiridin. Mai tîrziu, la 6 iunie 1786 Petrea Bontea și Ioniță Grițco ajung să fie martori la hotărnicirea s. Sîngureni.
Dar la 28 decembrie 1792 nobila Mărioara Calimah, a cumpărat acest sat de la Marvei Cantacuzino. Biserica exista din 1793, o biserică mică de lemn. Locul altarului ei se păstrează și azi în curtea cetățeanului Ursu. Biserica de piatră a fost construită în 1896-1898.
Un document de arhivă ne informează precum că pe moșia lui Mihai Sturza în iunie 1835 se aflau 2 frați boiernași – Leahu cu familiile lor. Unul din ei, Niță Leahu, de 75 de ani, era văduv. Apoi mai era ruptașul Ion Steopa, celibatar. Apoi mai erau 195 de familii de țărani, 1031 de suflete, inclusive 518 bărbați și 513 femei dintre care Anisia Gîscă și Parascovia Tîrîi erau cele mai vîrstnice din tot satul, – peste 80 de ani, fiind urmate de Elena Rotaru și Achilina Stiopu, de 80 de ani, Zinovia Enache, de 78 de ani, de Ecaterina Sîrbu, de 72 de ani.
Satul se numea cînd Corlăteni, cînd Strîmba. Locuitorii lui au fost impuși de administrația rusă să pregătească fîn pentru cavalerie și ei au preda în octombrie 1854, 5 000 puduri de fîn, intrînd în mari probleme cu hrănirea propriilor animale. Dar nu numai fîn. Magazia a eliberat pentru armata ruseacă 697centnere de grîu de toamnă și 60 de centnere de grîu de primăvară, aducînd la limită cantitatea lăsată pentru semănat.
Principele Mihai Sturza mai era proprietar aici și la începutul anului 1859, proprietar pe moșie și pe sat. iar satul avea deja 212 familii cu 955 de locuitori (499 de bărbați și 456 de femei).
Mare eveniment se întîmplă în Strîmba în 1859 – se deschide școala parohială bisericească. Învățător era Iacob Luțcalov. Satul avea atunci 117 case cu 975 de locuitori (499 de bărbați și 476 de femei). Adică de la începutul anului se mai adăugaseră 20 de suflete. Proprietarul Mihai Sturza mai stăpînea și moșiile de la Aluniș, Mihăileni, Nicoreni, Ochiul-Alb și Recea, în total 37 257 des. de pămînt.
În 1864 țăranii au primit așa numitele nadeluri, loturi de pămînt, cite 11 ha. Totuși, cele mai bune pămînturi le-au rămas boierilor Sturza, Catargiu, Verdeș, arendatorul Păvălache Văluță. Dar nu a ajuns pămînt pentru toți. Cei care nu au primit nadeluri (familiile Bujor, Gîscă, Grosu, Pintilei, Țurcanu) s-au mutat în satul Sofia, unde li s-au dat și lor și au întemeiat o mahala pe care au numit-o tot Strîmba.
Evoluția demografică se baza, mai cu seamă pe sporul natural al populație, natalitatea mai întotdeauna depășind mortalitatea. Chiar și în anii de holeră acest indice era favorabil creșterii satului.
Într-un document din 6 februarie 1889 descoperim cîteva nume de corlăteneni: Gheorghe Cozma (starostele satului), Ion Cuzmin, Constantin Hăbășescu, Nicolae Ninescu, Dumitru Ursu, Gheorghe Ursu, Ion Ursu. Seminarul teologic l-au absolvit Vasile Eladiev, Eugen Pereteatcov și fratele său Vladimir. Au terminat facultatea de filologie și istorie a Universității din Novorosiisk Marc Valuță. Oamenii au cerut să li se deschidă în sat școală parohială. În 1892 s-a deschis o școală de alfabetizare. Țăranii aveau în acest an 2297 des. de pămînt. Gheorghe Enache în 1896 avea moară.
La începutul sec. XX țăranii din Strîmba au adunat 2000 ruble pentru reparația bisericii și 120 ruble pentru gard. Atașatul grec Constantin Secureanu a donat 110 ruble. În 1904 satul avea 169 de case cu 1245 de suflete.
Recensămînturile sovietice înregistrează următoarele date:
1940 – 2949 de locuitori, inclusiv 2824 de români, 31 de ruși ș.a.; învățau carte 162 de elevi;
1941 – 2836 de locuitori în 704 case;
1949 – 2828 de locuitori, inclusiv 2787 de români, 20 de ucraineni, 3 ruși ș.a.;
1979 – 6127 de locuitori (bărbați – 2941, femei – 3186);
1989 – 6876 de locuitori (bărbați – 3259, femei – 3617)
Schimbul de regim social aduce cu sine și mare nenorocire în războiul din 1941-1945. Au fost mobilizați – 438 de locuitori.
Pe cîmpul de luptă ale acestei sîngeroase confruntări au fost răpuși 54 de corlăteneni dintre care: Grigore Agache, Serghei Bologa, Nicolae Borș, Petru Brînză, Iacob Bujor, Tudor Bujor, Ilie Butușanu, Tudor Catană, Petru Chetrosu, Gheorghe Ciubotaru, Petru Ciubotaru, Tudor Ciubotaru, Ion Cozma, Timotei Cozma, Mihail Cristea, Mihai Cristea, Alexandru Dumbrăveanu, Gheorghe Dumbrăveanu, Ion Dumbrăveanu, Trifan Dumbrăveanu, Mihai Enache, Mihail Gîscă, Ion Glavan, Mihai Gordilă, Tudor Gordilă, Vasile Grițcu, Ion Grosu, Gheorghe Guznac, Alexandru Hăbășescu, Mihail Hăbășescu, Ilie Ignat, Tudor Moscalu, Ion Nenescu, Nicolae Pîslaru, Tudor Pîslaru, Tudor Rantea, Mihail Revencu, Petru Smoleac, Efim Șchiopu, Vasile Șchiopu, Pavel Ungureanu, Ion Ursu, Petru Ursu, Alexandru Zaporojanu, Dumitru Zaporojanu, Dumitru Zaporojanu, Efim Zaporojanu, Ilie Zosim.
Nu mult după război, în anul 1946-1947 veni și foametea cea mare cînd oamenilor li se măturară toate podurile și magaziile, luînduli-se pîinea pînă în ultimul bob. Apoi tot ei au pornit și odioasa moară a deportărilor. În 1941 au fost deportați Andrei Pîslaru, cică, pe motive politice, Ștefan Damian, tatăl poetului Liviu Damian. În 1949 au fost deportați: Vasile Chetroșanu cu soția și doi copii, Alexei Cozma cu soția și 2 copii, Gheorghe Cozma cu soția, Ion Cucu cu soția și 3 copii, Dumitru Galea cu soția, Gheorghe Hăbășescu cu soția, Ion Movilă cu soția.
Erau judecați și cei care nu doreau să intre în kolhoz. Astfel, în 1950 au fost puși în pușcărie: Anton Bold, Dumitru Bold, Roman Bologa, Ion Ciobanu, Elena Hăbășescu, Mihail Nenescu, Gheorghe Țurcanu cu soția Vera Țurcanu.
Tudor Cibotaru a fost printre primii deputați de după război. Faptul că, totuși, nu prea mulți deportați a avut Strîmba, un sat atît de mare, e meritul lui. Cu toate că, apărîndu-i pe alții, cît pe ce era să fie deportat chiar el. A fost viceministru al învățămîntului.
După aceste măsuri de ,,profilaxie” kolhozul s-a organizat și lumea a intrat în el ,,benevol”. La început au fost două kolhozuri care la început s-au comasat în unul singur ,,Kirov”, apoi acesta le-a asimilat pe cele două din Singureni, sat de pe celălalt mal al Răutului, președinte devenind (din 1963) Mihail Dumbrăveanu, care a stat în această funcție cîteva decenii și făcînd mult pentru sat. În 1973, kolhozul ,,Kirov” din Corlăteni devenise destul de puternic, a căpătat un venit de 4270 mii ruble. Kolhoznicii, însă, nici pe departe nu se bucurau de înfloritoarea viață promisă. Ori, cu 72,5 ruble (salariu mediu lunar) nu-ți prea înflorea viața. Oricum, în aprilie 1974 în școala medie învățau 1400 de elevi, instruiți de 79 de învățători. Satul mai avea 52 de lucrători medicali și din domeniul culturii, 66 specialiști ai agriculturii.
Publicistul Ion Stici editează în 1987 o carte ,,Cinstea de la rădăcina spicului” – despre președintele acestui kolhoz, Mihail Dumbrăveanu, de altfel un foarte bun gospodar și om de omenie, carte, ce include și multe exemple și date din istoria Corlătenilor. Timpurile s-au schimbat, dar despre el se vorbește în continuare. Studii: Tehnicumul agricol, școala superioară de partid de la Moscova, Institutul Politehnic din Chișinău.
Acest sat mare și frumos este admirat de toți oaspeții lui, dar și de călătorii ce trec pe traseul de alături Chișinău – Cernăuți. Casele lui arătoase și îmbietoare se înșiră frumos pe malul drept al Răutului, pe un teritoriu cu dealuri teșite. Într-un timp fusese contopit cu Singurenii, apoi, la 31 ianuarie 1991 Sovietul Suprem le-a despărțit din nou, Singurenii rămînînd cu vechea sa denumire, iar Leadovenii devenind din nou Corlăteni. Se presupune că denumirea Corlătenilor s-ar fi luat de la corlatele prea abundente ce împrejmuiau odinioară fîntînile sau însoțeau punțile de trecere peste Răut și primele bordeie. Strîmba se numise, pentru că-și avea ulițele prea stîmbe, un adevărat labirint de ulițe și ulicioare, satul fiind reconstruit în anii șaizeci-șaptezeci ai sec. XX, că nu se puteau face șoselele, nu se puteau instala rețelele electrice, apeductul. Dar poate și pentru că fusese un boier rău poreclit Strîmboi. Oricum și prima denumire și a doua au cuvinte românești, la fel ca și alte microtoponime locale: Valea Adîncă, Valea Morii, Valea Răutului, Iazul lui Chițu, Iazul lui Dancu, Iazul lui Bărbuța, Odaia, Valea Căpăcenilor, Ponoarele, Imașul Hîrtop, Mahalaua Strîmboiu ș.a.
În Valea adîncă și în Valea Răutului învățătorul Tudor Dumbrăveanu cu elevii săi a făcut multe cercetări arhiologice, aducînd o colecție bună de fragmente de vase de ceramică, vîrfuri de săgeți și sulițe confecționate din cremen, toporașe de piatră, amulete, monede. Specialiștii de la AȘM au constatat că unele țin de epoca neoliticului, iar altele de sec. II e.n. De istoria satului s-a ocupat și Ștefan Damian. Pe moșia satului mai sunt și ghiolurile tătărești, săpate pentru adăpostul vitelor. S-au păstrat unele nume vechi: Ciubotaru, Cozma, Cristea, Bîrnaz, Bologa, Bujor, Dumbrăveanu, Gordilă, Movilă, Nenescu, Pruteanu, Ursu. În Leadoveni (căci după război satul Stîmba fusese botezat de sovietici Leadoveni în memoria aviatorului Grigore Leadov, Erou al Uniunii Sovietice, răpus aici de fasciști), poate mai mult ca oriunde, se acorda o atenție deosebită chipului moral al plugarului.
În vara anului 1992 în conflictul armat de pe Nistru a fost răpus Serghei Ostaf.
În anul 1994 satul Corlăteni avea 5331 de locuitori în 1863 de gospodării.
Satul se mîndrea cu fîntînarul Alexandru Bold, lemnarul Valentin Dumbrăveanu, împletitoarea de lozie Maria Grițcu, țesătoarea de covoare Natalia Gordilă, croșetoarea Galina Dumbrăveanu ș.a.
